Există un singur Dumnezeu, Tatăl etern, Creatorul; o Ființă personală, spirituală, infinită în iubire și înțelepciune, omnipotentă, omniprezentă, omniscientă, nemuritoare.

Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, una în natură cu Tatăl veșnic. Prin Hristos au fost create toate lucrurile. Păstrându-și natura divină, Hristos a luat asupra Sa natura umană, S-a întrupat și a trăit pe pământ ca om, dar fără păcat, fiind un exemplu pentru noi. El a murit pentru păcatele noastre pe cruce, a înviat din morți și S-a înălțat la Tatăl, unde trăiește pentru a mijloci pentru noi.

Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos pe pământ și are un scop comun cu Tatăl și Fiul. El este Regeneratorul în lucrarea de răscumpărare. Aceste trei persoane, Dumnezeu (Tatăl), Isus Hristos (Fiul) și Duhul Sfânt sunt Dumnezeirea.

Sfintele Scripturi, atât Vechiul, cât și Noul Testament, sunt cuvântul lui Dumnezeu. Ele au fost date prin inspirație de la Dumnezeu, conțin revelația atotsuficientă a voinței lui Dumnezeu față de om și sunt singura regulă infailibilă de credință și practică.

Legea morală, cele zece porunci din Exodul 20:1-17, este o expresie a voinței lui Dumnezeu, acoperind datoria omului față de Dumnezeu și față de aproapele său. Legea este neschimbătoare, obligatorie pentru toți oamenii din fiecare epocă și are prioritate față de toate legile umane. Călcarea oricărei porunci este păcat, iar plata păcatului este moartea. Nu suntem mântuiți prin ascultarea de lege, ci prin Hristos, pentru ca prin puterea Lui să putem da ascultare și să scăpăm de condamnare.

A patra poruncă a legii morale a lui Dumnezeu cere respectarea Sabatului celei de-a șaptea zile. Este o zi sacră de odihnă, o aducere aminte a creației și un semn al recreării și răscumpărării, precum și al sfințirii. Este o instituție spirituală dedicată cultului și studiului religios. Geneza 2:1-3; Exodul 20:1-17; Ezechiel 20:12, 20; Isaia 58:13, 14; Marcu 2:28; Evrei 4:1-10. Adevărata respectare a Sabatului necesită încetarea tuturor lucrărilor seculare de vineri la apusul soarelui până sâmbătă la apusul soarelui. Pregătirea pentru Sabat trebuie finalizată vineri, înainte de începerea Sabatului. Levitic 23:32; Exodul 16:22, 23; Luca 23:54; Marcu 16:1. Întrucât Hristos și apostolii au respectat întotdeauna Sabatul, atât înainte, cât și după răstignire și înviere, acesta este și rămâne adevărata zi de odihnă. (Anania și Pavel nu ar fi putut fi nevinovați înaintea evreilor dacă nu ar fi fost păzitori credincioși ai Sabatului.)

Prima zi a săptămânii, numită în mod obișnuit duminică, era dedicată în vechime cultului soarelui. Pe măsură ce biserica creștină s-a îndepărtat de adevărata doctrină din zilele apostolice, Sabatul zilei a șaptea a fost treptat înlocuit de prima zi. Duminica, împreună cu alte instituții păgâne, a fost în cele din urmă adoptată de biserica creștină. Respectarea duminicii nu se găsește în Biblie.

Legea ceremonială a Vechiului Testament, impusă poporului evreu, indica înainte spre Mesia. Ea simboliza lucrarea lui Hristos, iar cerințele ei încetau la cruce. Legea ceremonială, care include sabatele ceremoniale și sărbătorile evreiești, nu trebuie confundată cu legea morală și cu ziua de Sabat din porunca a patra.

Harul înseamnă „favoare nemeritată”. Din cauza păcatului, omenirea trebuie să sufere consecințele morții. Dumnezeu Își manifestă dragostea oferind mântuirea de la moarte prin Isus Hristos omului păcătos nemeritos. Mântuirea se realizează atunci când păcătoșii sunt atrași la Hristos prin: (a) cuvântul lui Dumnezeu, (b) Duhul Sfânt și (c) lucrarea Evangheliei.

Pentru a fi mântuit de păcat și de consecințele lui, omul trebuie să experimenteze o naștere din nou, o transformare a vieții. Pe măsură ce o persoană se pocăiește de păcatele sale și se supun lucrării Duhului Sfânt asupra inimii sale, ea experimentează dorința de a trăi în ascultare de voința lui Dumnezeu. Biblia numește această experiență „nașterea din nou”. Noua viață de după aceea este menținută prin credința noastră în Isus Hristos.

Cei care au ajuns la vârsta responsabilității și s-au „născut din nou” ar trebui botezați prin scufundare în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Aceasta reprezintă moartea, îngroparea și învierea lui Isus Hristos, precum și moartea „omului vechi” și învierea „omului nou” la o viață nouă în Hristos.

Spălarea picioarelor este o rânduială a smereniei care precede slujba de împărtășanie. A fost instituită de Hristos și poruncită bisericii creștine pentru a propovădui smerenia, egalitatea, dragostea frățească și unitatea în Hristos. Împăcarea dintre frați ar trebui să preceadă rânduiala.

Prin împărtășirea cu pâinea nedospită și cu vinul nedospit, care reprezintă trupul și sângele lui Isus Hristos, credinciosul comemorează suferința și moartea Lui. Semnificația acestei rânduieli implică faptul că ea poate fi împărtășită doar de membrii cu o poziție bună și regulată în trupul lui Hristos.

Profeția celor 2300 de zile (ani, conform Numeri 14:34 și Ezechiel 4:6) din Daniel 8:14 s-a încheiat în 1844, când a început „curățirea sanctuarului” sau judecata de cercetare. Aceasta se referă la examinarea pre-adventă a înregistrărilor cerești ale vieților declaratilor copii ai lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor. Rezultatul acestei investigații determină destinul fiecărui suflet, fie pentru viața veșnică, fie pentru moartea veșnică.

Cele trei solii îngerești din Apocalipsa 14:6-12, împreună cu solia celuilalt înger din Apocalipsa 18:1-4, sunt adevăr prezent. Aceste solii au scopul de a pregăti un grup special de oameni, în număr de 144.000, pentru a doua venire a lui Hristos.

În conformitate cu promisiunea lui Dumnezeu din Faptele Apostolilor 2:17-21, darul profeției a fost restaurat bisericii lui Hristos în aceste zile din urmă, nu ca un înlocuitor sau o completare a Bibliei, ci ca un ghid și o semn de distincție pentru poporul rămășiței lui Dumnezeu. Scrierile inspirate ne îndreaptă atenția către principiile Bibliei ca regulă de credință și practică și ne ajută să ne ferim de interpretarea greșită a Cuvântului lui Dumnezeu.

Căsătoria a fost rânduită de Dumnezeu și onorată de Hristos pentru a lega atât bărbatul, cât și femeia pe viață. Nici divorțul în scopul recăsătoririi, nici căsătoria în regim de concubinaj, nici căsătoria cu persoane necredincioase nu se încadrează în principiul divin al căsătoriei.

Deoarece trupul unui creștin este templul Duhului Sfânt, credinciosul va dori să-și protejeze sănătatea urmând legea naturală, renunțând la alimentele care distrug sănătatea și la obiceiurile de viață nefirești și fiind moderat în folosirea acelor lucruri care sunt bune. 1 Corinteni 3:16, 17; Filipeni 4:5. Obiceiurile vestimentare sunt un indicator al caracterului. Modestia și respectul de sine creștine ne cer să ne abținem de la modele extravagante ale lumii.

Creștinul este obligat să respecte autoritatea divină și umană. El se supune tuturor legilor drepte ale guvernelor pământești dintr-o conștiință bună. Dacă cerințele legilor umane sunt în conflict cu legea lui Dumnezeu, atunci creștinul trebuie să decidă pentru sine: Să ascult de Dumnezeu sau de oameni? Conștiința noastră creștină ne interzice să luăm parte la activități politice.

Biserica lui Hristos este un trup vizibil și organizat, nu indivizi împrăștiați. Biserica deleagă o parte din autoritatea sa unor funcționari aleși, nu pentru a domni peste biserică, ci pentru a sluji biserica și a zidi trupul lui Hristos. Biserica are autoritatea de a accepta membri prin botez și mărturisire de credință și de a deconecta membri pe un motiv anume.

Dăruirea de zeciuială și daruri pentru susținerea slujirii și predicarea Evangheliei este o datorie creștină.

Timpul de probă uman se încheie cu puțin timp înainte de a doua venire a lui Hristos, care va fi literală, personală, vizibilă, audibilă și universală.

Omul a fost creat de mâna lui Dumnezeu ca un suflet viu. Prin neascultare, el a fost separat de sursa vieții. Prin urmare, el este muritor prin natură; dar poate obține nemurirea prin Hristos: în promisiune, imediat; și în realitate la a doua Sa venire. Geneza 2:7; 3:22-24; Iov 4:17; 1 Ioan 2:25; Ioan 11:25, 26; Romani 2:7; 2 Timotei 1:10; 1 Corinteni 15:53, 54. La moarte, fie că este bun sau rău, omul intră într-un „somn”, o stare de inconștiență, tăcere și inactivitate. Morții rămân în mormânt până la învierea celor drepți și a celor nedrepți. Cei nedrepți nu sunt într-un loc de chin, ci sunt „păstrați în ziua judecății pentru a fi pedepsiți”. Iar cei drepți nu sunt în cer, ci rămân în mormânt până la învierea la venirea lui Hristos.

După a doua venire a lui Hristos va urma o perioadă de o mie de ani, numită în mod obișnuit mileniul. În acest timp, în timp ce cei drepți sunt în cer cu Hristos, cei răi rămân în țărâna pământului pustiu. În timp ce pământul este pustiu, cei drepți îi vor judeca pe cei răi. La sfârșitul mileniului, cei răi vor învia pentru a fi distruși de foc.

După curățirea pământului de păcat prin foc, Dumnezeu va face „toate lucrurile noi”, restaurând pământul la frumusețea sa edenică. Acest pământ nou va deveni apoi casa veșnică a celor mântuiți, Dumnezeu domnind ca suprem de-a lungul veacurilor nesfârșite ale eternității.